Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai şi tragedia ca o condiţie firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n-a fugit de chin, dar i-a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferinţei. Şi dac-a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut-o pentru fantasticul lui, pentru garanţia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios...